|
|
Dupa ce trecut timpul cand venirea Domnului a fost asteptata prima
data, in primavara anului 1844, cei care asteptasera cu credinta aratarea Sa,
au fost cuprinsi, pentru un timp, de indoiala si nesiguranta. In timp ce lumea
ii considera complet Infranti si dovediti ca au sustinut o amagire, Cuvantul
lui Dumnezeu a ramas totusi izvorul lor de mangaiere. Multi au continuat sa
cerceteze
Scripturile, examinand din nou dovezile credintei lor si studiind cu
atentie profetiile, pentru a obtine mai multa lumina. Marturia Bibliei care sprijinise pozitia lor parea
clara si concludenta. Semne care nu puteau fi gresit intelese aratau ca venirea
lui Hristos este aproape. Binecuvantarea deosebita a Domnului atat in
convertirea pacatosilor, cat si in redesteptarea vietii spirituale printre
crestini, constituia dovada ca solia venise din Cer. Desi credinciosii nu
puteau sa explice dezamagirea, simteau asigurarea ca Dumnezeu ii condusese in
experienta prin care trecusera. In profetiile pe care ei le considerasera ca se
aplicau la timpul celei de a doua veniri, erau intretesute invataturi, anume
potrivite situatiei lor de nesiguranta si indoiala, care-i incurajau sa astepte
cu rabdare si credinta ca ceea ce era acum intunecat pentru intelegerea lor, va
fi clarificat la timpul cuvenit. Printre aceste profetii era cea din Habacuc 2:
1-4: "M-am dus la locul meu de straja si stam pe turn ca sa veghez si sa
vad ce are sa-mi spuna Domnul si ce-mi va raspunde la plangerea mea. Domnul
mi-a raspuns si a zis: "Scrie proorocia si sapa-o pe table, ca sa se poata
citi usor! Caci este o proorocie, a carei vreme este hotarata, se apropie de
implinire si nu va minti; daca zaboveste, asteapt-o, caci va veni si se va
implini negresit. Iata, i s-a ingamfat sufletul, nu este fara prihana in el;
dar cel neprihanit va trai prin credinta lui". Inca din anul 1842,
indrumarea data in aceasta profetie sa "scrie proorocia si sa o sape pe
table ca sa fie citita usor", a sugerat lui Charles Fitch sa faca o
diagrama profetica pentru a ilustra vedeniile din cartea lui Daniel si
Apocalipsa. Publicarea acestei diagrame a fost considerata ca o implinire a
poruncii date prin Habacuc. Totusi nimeni n-a observat atunci ca in aceeasi
profetie era prevazuta o intarziere evidenta in implinirea vedeniei un timp de asteptare. Acest pasaj a devenit
foarte semnificativ dupa dezamagire: "Caci este o proorocie, a carei vreme
este hotarata, se apropie de implinire si nu va minti; daca zaboveste,
asteapt-o, caci va veni si se va implini negresit.... cel neprihanit va trai
prin credinta lui". De asemenea, un izvor de putere si mangaiere pentru
credinciosi a fost o parte din profetia lui Ezechiel: "Cuvantul Domnului
mi-a vorbit astfel: "Fiul omului, ce inseamna acest cuvant de batjocura,
pe care-l intrebuintati in tara lui Israel: "Zilele se lungesc si toate
vedeniile raman neimplinite?" De aceea spune-le: "Asa vorbeste
Domnul, Dumnezeu:... "Se apropie zilele si toate vedeniile se vor
implini!"... Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va implini si nu va
mai fi amanat."... "Casa lui Israel zice: "Vedeniile pe care le
are el nu sunt aproape sa se implineasca si prooroceste pentru vremuri
departate!" De aceea spune-le: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu:
"Nu va mai fi zabava in implinirea cuvintelor Mele; ci cuvantul, pe care-l
voi rosti, se va implini, zice Domnul, Dumnezeu". (Ezec. 12: 21-25, 27,
28). Cei ce asteptau s-au bucurat ca Acela care cunoaste sfarsitul de la
inceput privise de-a lungul secolelor si prevazand dezamagirea lor, le daduse
cuvinte de curaj si speranta. Daca n-ar fi existat aceste cuvinte in Scriptura,
care sa-i indemne sa astepte cu rabdare si sa tina cu tarie la increderea lor
in Cuvantul lui Dumnezeu, credinta lor s-ar fi pierdut in acel ceas al
incercarii. Parabola celor zece fecioare din Matei 25, ilustreaza de asemenea
experienta poporului advent. In Matei 24, ca raspuns la intrebarea ucenicilor
Sai, privind semnul venirii Sale si al sfarsitului lumii, Hristos a mentionat
unele din cele mai importante evenimente din istoria lumii si a bisericii
dintre prima si a doua Sa venire si anume: distrugerea Ierusalimului, marea
stramtorare a bisericii sub persecutiile pagane si papale, intunecarea soarelui
si a lunii, precum si caderea stelelor. Dupa aceea El a vorbit despre venirea
Sa si a Imparatiei Sale, spunandu-le parabola care descrie cele doua clase de
slujitori, care asteapta venirea Sa. Capitolul 25 incepe cu cuvintele:
"Atunci Imparatia cerurilor se va asemana cu zece fecioare". Aici
este prezentata biserica din ultimele zile, aceeasi care este descrisa si la
incheierea capitolului 24. In aceasta parabola, experienta credinciosilor este
ilustrata prin cele intamplate la o nunta din orient. "Atunci Imparatia
cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care si-au luat candelele si au iesit
in intampinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite si cinci intelepte.
Cele nechibzuite, cand si-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar
cele intelepte, impreuna cu candelele, au luat cu ele si untdelemn in vase.
Fiindca mirele zabovea, au atipit toate si au adormit. La miezul noptii, s-a
auzit o strigare: "Iata mirele, iesiti-i in intampinare!" (Matei 25:
1-6). Venirea lui Hristos, asa cum fusese proclamata de prima solie ingereasca,
a fost inteleasa ca reprezentand venirea mirelui. Reforma intinsa, care avusese
loc prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu iesirea fecioarelor in
intampinarea mirelui. In aceasta parabola, ca si in cea din Matei 24, sunt
reprezentate doua clase de credinciosi. Toti si-au luat candelele, adica
Bibliile si in lumina lor, au iesit sa intampine pe Mire. Dar in timp ce
"cele nechibzuite, cand si-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn,
cele intelepte, impreuna cu candelele, au luat cu ele si untdelemn in
vase". Cei intelepti primisera harul lui Dumnezeu, puterea regeneratoare
si iluminatoare a Duhului Sfant, care face din Cuvantul Sau o candela pentru
picioare si o lumina pe carare. Ei studiasera Scripturile in temere de Dumnezeu
pentru a afla adevarul si cautasera cu seriozitate curatia inimii si a vietii.
Acestia avusesera o experienta personala, o credinta in Dumnezeu si in Cuvantul
Sau, care nu putea sa fie distrusa de dezamagire si intarziere. Ceilalti
"cand si-au luat candelele, n-au luat... untdelemn". Ei au actionat
din impuls. Temerile le fusesera trezite de solia solemna, dar ei se
sprijinisera pe credinta fratilor lor, fiind multumiti cu lumina palpaitoare a
bunelor emotii, fara o intelegere temeinica a adevarului sau o adevarata
lucrare a harului in inima. Acestia mersesera in intampinarea Domnului plini de
speranta, in perspectiva unei rasplatiri imediate; dar ei nu erau pregatiti
pentru intarziere si dezamagire. Cand au venit incercarile, credinta i-a
parasit si candelele li s-au stins. "Fiindca mirele zabovea, toate au
atipit si au adormit". Prin zabovirea mirelui este reprezentata trecerea
timpului cand Domnul a fost asteptat, dezamagirea si aparenta intarziere. In
acest timp de nesiguranta, interesul celor superficiali si cu inimile impartite
a inceput, in curand, sa sovaie si eforturile lor sa slabeasca; dar aceia a
caror credinta era intemeiata pe o cunoastere personala a Bibliei, aveau
picioarele pe o stanca, pe care valurile dezamagirii nu au putut s-o darame.
"Toate au atipit si au adormit"; o clasa in indiferenta si parasirea
credintei, cealalta asteptand cu rabdare pana cand va fi data o lumina mai
clara. Totusi, in noaptea incercarii si cei din urma pareau ca pierd, intr-o
anumita masura, zelul si devotamentul lor. Cei cu inima impartita si
superficiali nu au putut sa se mai sprijine pe credinta fratilor lor. Fiecare a
trebuit sa reziste sau sa cada, in mod personal. Cam in acelasi timp a inceput
sa apara fanatismul. Unii care marturiseau ca sunt credinciosi zelosi ai
soliei, au respins Cuvantul lui Dumnezeu ca singura calauza infailibila si
pretinzand ca sunt condusi de Duhul, s-au lasat stapaniti de propriile lor
sentimente, impresii si imaginatii. Unii manifestau un zel orb si bigot,
condamnand pe toti cei care nu erau de acord cu ei. Ideile si practicile lor
fanatice n-au fost acceptate de majoritatea adventistilor; totusi ei au facut
sa fie vorbita de rau cauza adevarului. Prin aceste mijloace, Satana cauta sa
se impotriveasca lucrarii lui Dumnezeu si s-o distruga. Oamenii fusesera
treziti in mare masura de miscarea adventa, mii de pacatosi se convertisera si
barbati credinciosi se consacrau lucrarii de proclamare a adevarului, chiar in
acel timp de intarziere. Printul raului isi pierdea supusii; pentru a aduce
ocara asupra cauzei lui Dumnezeu a cautat sa amageasca pe unii care marturiseau
ca sunt credinciosi si sa-i duca la extremism. Apoi agentii lui erau gata sa
sesizeze orice greseala, orice slabiciune, orice fapta nepotrivita si sa le
prezinte inaintea oamenilor in lumina cea mai exagerata, pentru a-i face odiosi
pe adventisti si credinta lor. Astfel cu cat era mai mare numarul celor pe
care-i putea determina sa marturiseasca credinta in a doua venire, in timp ce
inimile lor erau stapanite de puterea lui, cu atat putea sa castige un avantaj
mai mare, atragand atentia lumii asupra lor, ca reprezentanti ai intregului
corp al credinciosilor. Satana este "acuzatorul fratilor" si spiritul
lui inspira pe oameni sa pandeasca greselile si defectele poporului lui
Dumnezeu si sa le trambiteze, in timp ce faptele lor bune sunt trecute cu
vederea. El este activ totdeauna cand Dumnezeu lucreaza pentru mantuirea
sufletelor. Cand fiii lui Dumnezeu vin inaintea Domnului, vine si Satana in
mijlocul lor. In orice redesteptare religioasa, el este gata sa aduca oameni cu
inima nesfintita si mintea dezechilibrata. Cand acestia accepta unele parti ale
adevarului si obtin un loc intre credinciosi, Satana lucreaza prin ei sa
introduca teorii care vor amagi pe cei care nu vegheaza. Faptul ca cineva se
afla in tovarasia copiilor lui Dumnezeu, in casa de inchinare sau chiar in
jurul mesei Domnului, nu este o dovada ca este un adevarat crestin. Satana este
deseori prezent chiar la ocaziile cele mai solemne in persoana celor pe care-i
poate folosi ca agenti ai sai. Printul raului se lupta pentru orice palma de
teren pe care poporul lui Dumnezeu inainteaza in calatoria lui spre cetatea
cereasca. In toata istoria bisericii, nici o reforma nu a putut sa fie
infaptuita fara sa intampine piedici serioase. Asa a fost in zilele lui Pavel.
Oriunde apostolul intemeia o biserica, se gaseau cativa care pretindeau ca au
primit credinta, dar care aduceau rataciri care, daca ar fi fost primite, ar fi
indepartat, in cele din urma, iubirea pentru adevar. Luther a avut de asemenea
necazuri si incurcaturi mari din partea fanaticilor care pretindeau ca Dumnezeu
vorbea direct prin ei si de aceea asezau propriile lor idei si pareri mai
presus de marturia Scripturilor. Multi carora le lipseau credinta si
experienta, dar care aveau multa incredere in ei insisi si carora le placea sa
auda si sa spuna noutati, au fost inselati de pretentiile noilor invatatori si
s-au unit cu agentii Satanei sa darame lucrarea pe care Dumnezeu il condusese
pe Luther s-o faca. Fratii Wesley si altii, care au adus binecuvantari lumii
prin influenta si credinta lor, au intampinat la fiecare pas vicleniile
Satanei, care impingeau la diferite forme de fanatism pe cei cu exces de zel,
neechilibrati si nesfintiti. William Miller nu a fost de acord cu teoriile care
conduceau la fanatism. El declara, ca si Luther, ca orice spirit trebuie
verificat prin Cuvantul lui Dumnezeu. "Satana, spunea Miller, are mare putere asupra mintilor unora din
zilele nostre. Dar cum stim ce fel de spirit este in ei? Biblia raspunde: "Dupa
roadele lor ii veti cunoaste"... In lume au aparut multe spirite; ni se
porunceste sa cercetam spiritele. Duhul care nu ne face sa traim cu cumpatare,
dreptate si evlavie in aceasta lume, nu este Duhul lui Hristos. Ma conving din
ce in ce mai mult ca Satana are mult de-a face cu aceste miscari
primejdioase... Multi din mijlocul nostru, care pretind ca sunt pe deplin
sfintiti, urmeaza traditiile oamenilor si sunt, de fapt, tot atat de
necunoscatori ai adevarului ca si ceilalti care nu au asemenea pretentii".
(Bliss, pag. 236, 237). "Duhul ratacirii ne va departa de adevar, dar
Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevar. Dar, vei spune ca un om poate sa
fie gresit si totusi sa creada ca are adevarul. Cum sa facem deosebirea? Raspundem ca Duhul si
Cuvantul sunt in deplin acord. Daca un om se judeca prin Cuvantul lui Dumnezeu
si descopera ca este in armonie desavarsita cu intregul Cuvant, atunci trebuie
sa creada ca are adevarul; dar daca descopera ca duhul care-l conduce nu se
armonizeaza cu tot continutul Legii lui Dumnezeu sau al Cartii Sfinte, atunci
sa fie atent ca sa nu cada in cursa diavolului." (The Advent Herald and
Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 23, 15 ianuarie 1845). "Adesea am
gasit o mai mare dovada de evlavie launtrica intr-o privire calda, pe un obraz
umed de lacrimi si intr-o vorbire inecata de suspine, decat in toata galagia
prin care unii isi arata crestinismul." (Bliss, pag. 282). In zilele
Reformatiunii, adversarii ei au acuzat de toate relele fanatismului tocmai pe
aceia care luptau cel mai zelos impotriva lui. O metoda asemanatoare a fost
folosita si de adversarii miscarii advente. Nefiind multumiti cu prezentarea
eronata si exagerata a greselilor extremistilor si fanaticilor, ei au raspandit
zvonuri rele care nu aveau nici cea mai slaba urma de adevar. Aceste persoane
erau animate de prejudecata si ura. Pacea le fusese tulburata de proclamarea
venirii curande a lui Hristos. Se temeau ca ar putea sa fie adevarat, totusi
sperau ca nu va fi si acesta era motivul ascuns al luptei lor impotriva
adventistilor si a credintei lor. Faptul ca vreo cativa fanatici patrunsesera
in randurile adventistilor nu constituia un motiv mai temeinic de a considera
ca miscarea aceasta nu era de la Dumnezeu, decat a fost prezenta fanaticilor si
amagitorilor in biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther, un motiv de a
condamna lucrarea lor. Sa se trezeasca poporul lui Dumnezeu din somn si sa
inceapa cu toata seriozitatea lucrarea de pocainta si reformatiune; sa
cerceteze Scripturile pentru a intelege adevarul asa cum este in Isus; sa faca
o consacrare deplina inaintea lui Dumnezeu si nu va lipsi dovada ca Satana este
inca activ si vigilent. El isi va manifesta puterea prin tot felul de amagiri,
chemand in ajutor pe toti ingerii cazuti ai imparatiei sale. Fanatismul si
dezbinarea nu au fost provocate de proclamarea celei de a doua veniri. Acestea
au aparut in vara anului 1844, cand adventistii erau in dubiu si nedumerire cu
privire la adevarata lor pozitie. Predicarea primei solii ingeresti si a
"strigatului de la miezul noptii" tindeau in mod direct sa reprime fanatismul
si disensiunea. Aceia care au participat la aceste miscari solemne erau in
armonie; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul si pentru Isus pe
care asteptau sa-L vada curand. Aceeasi credinta, aceeasi fericita speranta,
i-au inaltat deasupra puterii oricarei influente omenesti si s-au dovedit un
scut impotriva asalturilor Satanei. "Fiindca mirele zabovea, au atipit
toate si au adormit. La miezul noptii s-a auzit o strigare: "Iata mirele,
iesiti-i in intampinare!" Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat si
si-au pregatit candelele". (Matei 25: 5-7). In vara anului 1844, adica la
mijlocul timpului dintre data fixata prima data pentru sfarsitul celor 2300
zile si toamna aceluiasi an, timp hotarat ulterior ca implinire a perioadei,
solia a fost proclamata chiar cu cuvintele Scripturii: "Iata, mirele
vine!" Faptul care a dus la aceasta schimbare a fost descoperirea ca
decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care forma punctul de
plecare pentru perioada de 2300 de zile, a intrat in vigoare in toamna anului
457 in. Hr. si nu la inceputul anului, asa cum se crezuse la inceput. Socotind
din toamna anului 457, cei 2300 de ani se terminau in toamna anului 1844. (Vezi
apendicele). Argumentele scoase din simbolurile Vechiului Testament de asemenea
aratau ca toamna era timpul cand trebuia sa aiba loc evenimentul reprezentat
prin "curatirea sanctuarului". Acest lucru a devenit foarte clar cand
s-a studiat cu atentie modul in care se implinisera simbolurile privitoare la
prima venire a lui Hristos. Injunghierea mielului pascal era o prefigurare a
mortii lui Hristos. Pavel zice: "Hristos, Pastele nostru, a fost
jertfit". (1 Cor. 5: 7). Snopul din primele roade, care era leganat in
timpul Pastelui inaintea Domnului, simboliza invierea lui Hristos. Vorbind
despre invierea Domnului si a tuturor credinciosilor Sai, Pavel spune:
"Hristos este cel dintai rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui
Hristos". (1 Cor. 15: 23). Asemenea snopului de leganat, care era format
din primele spice coapte culese inainte de seceris, Hristos este primul rod al
secerisului nepieritor al rascumparatilor, care vor fi adunati in granarul lui
Dumnezeu la invierea viitoare. Aceste simboluri s-au implinit nu numai in ceea
ce priveste evenimentul, ci si in ceea ce priveste timpul. In ziua a
patrusprezecea a primei luni din calendarul iudaic, adica chiar in ziua si luna
in care timp de cincisprezece secole fusese injunghiat mielul pascal, Hristos
manca Pastele cu ucenicii Sai, instituind sarbatoarea care urma sa comemoreze
moartea Sa ca "Miel al lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii". In
aceeasi noapte a fost prins de maini nelegiuite pentru a fi rastignit si
omorat. Ca antitip al snopului de leganat, Domnul nostru a fost inviat din
morti a treia zi, ca "parga a celor adormiti", primul dintre cei
drepti inviati, ale caror "trupuri smerite" vor fi schimbate si
facute "asemenea trupului slavei Sale". (1 Cor. 15:20; Filip. 3:21).
In acelasi fel, simbolurile care se refera la a doua venire trebuie sa se
implineasca la timpul aratat de serviciul ceremonial. In sistemul mozaic,
curatirea sanctuarului sau marea Zi de Ispasire, avea loc in ziua a zecea a
lunii a saptea din calendarul iudaic (Lev. 16: 29-34), cand marele preot dupa
ce facea ispasire pentru tot Israelul, indepartand astfel pacatele din
sanctuar, iesea si binecuvanta poporul. Tot asa se credea ca Hristos, Marele
nostru Preot, Se va arata sa curete pamantul prin distrugerea pacatului si a
pacatosilor si sa binecuvanteze cu nemurire pe poporul Sau care Il asteapta.
Astfel, ziua a zecea a lunii a saptea, marea Zi de Ispasire, timpul curatirii
sanctuarului, care in anul 1844 cadea la 22 octombrie, a fost considerata ca
data a venirii Domnului. Aceasta era in armonie cu dovezile deja prezentate ca
perioada celor 2300 de zile se va incheia in toamna, iar concluzia parea bine
fondata. In parabola din Matei 25, timpul de asteptare si atipire este urmat de
venirea mirelui. Acest lucru era in concordanta cu argumentele prezentate atat
de profetie, cat si de simboluri. Ele aduceau o convingere puternica despre
temeinicia lor; iar "strigatul de la miezul noptii" a fost vestit de
mii de credinciosi. Miscarea s-a
raspandit in tara asemenea unui val puternic. Ea a mers din oras in oras, din
sat in sat si pana in catunele izolate, pana cand poporul lui Dumnezeu care
astepta a fost complet trezit. In fata acestei proclamari, fanatismul a disparut
ca bruma diminetii inaintea razelor soarelui. Credinciosii vedeau cum indoiala
si nedumerirea dispareau, in timp ce speranta si curajul le insufleteau inimile.
Lucrarea n-a fost insotita de vederi extremiste, care se manifesta totdeauna
cand exista doar entuziasm omenesc, fara influenta conducatoare a Cuvantului si
Duhului lui Dumnezeu. Se asemana in caracter cu acele timpuri de umilire si
intoarcere la Domnul, care aveau loc in vechiul Israel ca urmare a soliilor de
mustrare aduse de slujitorii Sai. Ea purta caracteristicile specifice lucrarii
lui Dumnezeu din toate timpurile. Nu se manifesta o bucurie extatica, ci mai
degraba o profunda cercetare a inimii, marturisirea pacatelor si parasirea
lumii. Povara care apasa sufletele lor era pregatirea pentru a intampina pe
Domnul. Se manifesta un spirit de rugaciune staruitoare si consacrare fara
rezerva fata de Dumnezeu. Descriind aceasta lucrare, Miller spunea: "Nu se
exprima o mare bucurie; aceasta este retinuta pentru o ocazie viitoare, cand
tot cerul si pamantul se vor bucura impreuna cu o bucurie de nespus si plina de
marire. Nu se aud strigate; acestea sunt de asemenea rezervate pentru strigatul
de biruinta din ceruri. Cantaretii sunt tacuti; ei asteapta sa se uneasca cu
ostile ingeresti, cu corul din ceruri... Nu exista sentimente contradictorii;
toti sunt o inima si un gand". (Bliss, pag. 270, 271). Altcineva care a
participat la aceasta miscare marturisea: "Pretutindeni s-a produs cea mai
profunda cercetare a inimii si umilire a sufletului inaintea Dumnezeului
cerului. Ea a dus la incetarea afectiunilor pentru lucrurile din lumea aceasta,
aplanarea controverselor si animozitatilor, marturisirea greselilor, smerirea
inaintea lui Dumnezeu si rugaciuni de pocainta inaltate din inimi zdrobite
catre El pentru iertare si primire. Ea a produs umilire de sine si prosternare
a sufletului, cum nu se mai vazuse niciodata. Ea a condus la sfasierea inimilor
si nu a hainelor si la intoarcerea catre Domnul cu post, cu planset si bocet,
dupa cum prezisese Dumnezeu prin Ioel ca se va intampla, cand ziua Sa cea mare
va fi aproape. Un spirit de indurare si de rugaciune a fost turnat asupra
copiilor Sai, asa cum spusese Dumnezeu prin Zaharia; au privit spre Acela pe
care L-au strapuns, a fost o mare jale in tara,... si aceia care L-au asteptat
pe Domnul si-au intristat sufletele inaintea Lui". (Bliss, Advent Shield and Review, vol. I, pag. 271,
ianuarie 1845). Dintre toate miscarile religioase mari, din zilele apostolilor
si pana atunci, nici una n-a fost mai libera de nedesavarsirea omeneasca si de
vicleniile Satanei, asa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar si acum,
dupa trecerea multor ani, toti cei care au luat parte la acea miscare si care
au stat hotarati pe platforma adevarului simt inca influenta sfanta a acelei
lucrari binecuvantate si dau marturie ca a fost de la Dumnezeu. La strigatul:
"Iata Mirele, iesiti-I in intampinare", aceia care asteptau "s-au
sculat si si-au pregatit candelele"; ei au studiat Cuvantul lui Dumnezeu
cu un interes necunoscut mai inainte. Ingeri din cer au fost trimisi sa
trezeasca pe aceia care se descurajasera si sa-i pregateasca pentru a primi
solia. Lucrarea nu s-a intemeiat pe intelepciunea si cunostinta omeneasca, ci
pe puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentati, ci cei mai umili si devotati au
fost primii care au auzit si au ascultat chemarea. Fermierii si-au lasat
recoltele pe camp, meseriasii si-au lasat sculele si cu lacrimi de bucurie au
plecat sa vesteasca avertizarea. Aceia care mai inainte fusesera conducatorii
miscarii, au fost printre ultimii care s-au alaturat ei. Bisericile, in
general, si-au inchis usile fata de aceasta solie si un mare numar dintre aceia
care o primisera s-au retras din ele. In providenta lui Dumnezeu, aceasta
proclamare s-a unit cu cea de a doua solie ingereasca si i-a dat putere acelei
solii. Solia "Iata, Mirele vine!", nu a fost atat de mult o problema
de argumentare, intrucat dovada Scripturii era clara si concludenta. Solia era
insotita de o putere constrangatoare care misca sufletul. Nu era nici un dubiu,
nici o intrebare. Cu ocazia intrarii triumfale a lui Hristos in Ierusalim,
oamenii care se adunasera din toate partile tarii pentru serbarea Pastelui s-au
indreptat spre Muntele Maslinilor si unindu-se cu multimea care-L urma pe Isus
au fost cuprinsi de inspiratia momentului si au amplificat strigatul:
"Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului!" (Matei 21: 9). In
acelasi fel necredinciosii care veneau la adunarile adventiste unii din curiozitate, altii numai pentru a
ridiculiza au simtit puterea
convingatoare care insotea solia: "Iata, Mirele vine!" In acel timp
exista credinta care primea raspuns la rugaciune acea credinta care isi primeste rasplata.
Duhul harului cobora asupra cercetatorilor sinceri ca o ploaie imbelsugata
peste pamantul insetat. Cei care asteptau sa stea curand fata in fata cu
Rascumparatorul lor simteau o bucurie solemna, de nedescris. Puterea
imblanzitoare, convingatoare a Duhului Sfant, misca inimile cand
binecuvantarile Sale erau revarsate in masura bogata peste cei credinciosi. Cei
care au primit solia s-au apropiat cu grija si solemnitate de timpul in care
sperau sa se intalneasca cu Domnul lor. In fiecare dimineata simteau ca prima
lor datorie era sa obtina dovada ca sunt primiti de Dumnezeu. Inimile lor erau
strans unite si se rugau mult unul cu altul si unul pentru altul. Adesea se
adunau in locuri izolate pentru a fi in comuniune cu Dumnezeu si vocea
rugaciunii de mijlocire se inalta spre cer din campii si dumbravi. Asigurarea
aprobarii Mantuitorului le era mai necesara decat hrana zilnica; iar daca vreun
nor le intuneca mintile, nu se odihneau pana cand nu era indepartat. Cand
simteau dovada harului iertator, doreau sa-L vada pe Acela pe care-L iubea
sufletul lor. Dar ii astepta din nou o dezamagire. Timpul de asteptare a trecut
si Mantuitorul lor nu S-a aratat. Ei asteptasera venirea Sa cu incredere
neclintita, iar acum au simtit ceea ce a simtit Maria, cand venind la mormantul
Mantuitorului si gasindu-l gol, a exclamat plangand: "Au luat pe Domnul
meu si nu stiu unde L-au pus". (Ioan 20: 13). Un simtamant de frica, o
teama ca solia ar putea sa fie totusi adevarata, a tinut pentru un timp in frau
lumea necredincioasa. Dupa trecerea timpului, teama n-a disparut dintr-o data;
la inceput n-au indraznit sa triumfe asupra celor dezamagiti; insa, cum semnele
maniei lui Dumnezeu nu se vedeau, si-au revenit din temerile lor si au
reinceput imputarile si batjocurile. O mare parte din cei care crezusera in
venirea iminenta a Domnului au renuntat la credinta lor. Unii care fusesera
foarte increzatori erau atat de adanc raniti in mandria lor, incat ar fi dorit
sa fuga din lume. Ei isi aratau nemultumirea fata de Dumnezeu, ca si Iona, si
ar fi ales mai degraba moartea decat viata. Aceia care-si intemeiasera credinta
pe parerile altora si nu pe Cuvantul lui Dumnezeu, erau acum gata sa-si schimbe
din nou vederile. Batjocoritorii au castigat pe cei slabi si pe cei fricosi de
partea lor si toti acestia s-au unit declarand ca acum nu mai puteau sa fie
nici temeri, nici asteptari. Timpul trecuse si Domnul nu venise, iar lumea
putea sa ramana aceeasi timp de mii de ani. Credinciosii seriosi si sinceri
renuntasera la toate pentru Hristos si se impartasisera de prezenta Lui ca
niciodata mai inainte. Ei dadusera lumii, dupa parerea lor, ultima avertizare;
si asteptand sa fie primiti curand in societatea Domnului lor divin si a
ingerilor ceresti, ei se retrasesera, in mare masura, din societatea acelora
care nu primisera solia. Ei se rugasera cu o dorinta arzatoare: "Vino,
Doamne Isuse, vino curand". Dar El nu a venit. Iar acum, ca sa ia din nou
povara grea a grijilor si incurcaturilor vietii si sa suporte dispretul si
sarcasmele unei lumi batjocoritoare, era o incercare teribila a credintei si
rabdarii lor. Totusi aceasta dezamagire nu a fost atat de mare cum a fost aceea
prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Cand Isus a intrat
triumfal in Ierusalim, urmasii Sai credeau ca El era gata sa Se urce pe tronul
lui David si sa elibereze pe Israel de apasatorii lui. Ei se intreceau unul pe
altul sa aduca onoare Regelui lor, avand sperante mari si asteptari fericite.
Multi isi asterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau presarau ramuri de
palmier inaintea Lui. In bucuria lor entuziasta s-au unit in aclamatia
fericita: "Osana, Fiul lui David!" Cand fariseii, tulburati si
maniati de aceasta izbucnire de bucurie, au cerut lui Isus sa-si mustre
ucenicii, El le-a raspuns: "Daca ei vor tacea, pietrele vor striga".
(Luca 19: 40). Profetia trebuia implinita. Ucenicii implineau planul lui
Dumnezeu; totusi ii astepta o dezamagire dureroasa. Au trecut numai cateva zile
si au fost martori la agonia mortii Mantuitorului si la asezarea Sa in mormant.
Asteptarile lor nu s-au implinit in nici o privinta si sperantele lor au murit
odata cu Isus. Ei n-au inteles, pana cand Domnul lor n-a iesit triumfator din
mormant, ca toate fusesera prezise de profetie si "ca Hristos trebuia sa
patimeasca si sa invieze din morti". (Fapte 17: 3). Cu cinci sute de ani
mai inainte, Domnul declarase prin profetul Zaharia: "Salta de veselie,
fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Imparatul tau
vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe
un manz, pe manzul unei magarite". (Zaharia 9: 9). Daca ucenicii si-ar fi
dat seama ca Hristos mergea la judecata si la moarte, ei n-ar fi putut sa
implineasca aceasta profetie. In acelasi fel au implinit profetia Miller si
colaboratorii lui si au vestit o solie despre care Inspiratia prezisese ca
trebuia data lumii, dar pe care ei n-ar fi putut s-o vesteasca daca ar fi
inteles pe deplin profetiile care aratau catre dezamagirea lor si care
prezentau o alta solie care trebuia predicata tuturor natiunilor inainte ca
Domnul sa vina. Prima si a doua solie ingereasca au fost vestite la timpul
potrivit si au implinit lucrarea pe care Dumnezeu planuise sa o aduca la
indeplinire prin ele. Lumea urmarea si astepta ca sistemul adventismului sa fie
complet abandonat, daca timpul precizat ar fi trecut si Hristos n-ar fi venit.
Dar in timp ce multi au renuntat la credinta lor datorita ispitelor puternice,
au existat unii care au ramas hotarati. Roadele miscarii advente, spiritul
umilintei si al cercetarii de sine, al renuntarii la lume si al reformarii
vietii, care insotisera lucrarea, marturiseau ca fusese de la Dumnezeu. Ei nu
indrazneau sa nege ca puterea Duhului Sfant insotise predicarea celei de a doua
veniri si nu puteau sa gaseasca nici o eroare in calculul perioadelor
profetice. Cei mai abili dintre adversarii lor nu reusisera sa rastoarne
sistemul lor de interpretare profetica. De aceea, ei n-au putut consimti sa
renunte, fara o dovada biblica, la pozitiile la care ajunsesera prin studiul
staruitor si cu rugaciune al Scripturilor, cu mintile iluminate de Duhul lui
Dumnezeu si cu inimile arzand de puterea Lui vie; pozitii care rezistasera
celor mai minutioase critici si celei mai inversunate opozitii ale
predicatorilor religiosi renumiti si ale expertilor si care ramasesera ferme
impotriva fortelor unite ale eruditiei si elocventei, ale batjocurilor si
injuriilor atat ale celor cu vaza, cat si ale celor de rand. In adevar, se
facuse o greseala cu privire la evenimentul asteptat, dar nici aceasta nu a
putut sa le zdruncine credinta in Cuvantul lui Dumnezeu. Cand Iona a proclamat
pe strazile Ninivei ca peste patruzeci de zile orasul va fi distrus, Domnul a
primit umilinta locuitorilor din Ninive si le-a prelungit timpul de har; totusi
solia lui Iona fusese trimisa de Dumnezeu si cetatea Ninive a fost pusa la
incercare conform vointei Sale. Adventistii credeau ca Dumnezeu ii condusese,
in acelasi fel, sa proclame avertizarea referitoare la judecata. "Ea,
spuneau ei, a pus la incercare inimile tuturor acelora care au auzit-o si a
trezit iubirea pentru venirea Domnului sau a provocat ura, mai mult sau mai
putin vizibila, dar cunoscuta de Dumnezeu, fata de venirea Sa. Ea a tras o
linie,... astfel incat aceia care-si vor cerceta inimile sa stie de ce parte a
ei ar fi fost gasiti, daca Domnul ar fi venit atunci sau ar fi exclamat: "Iata, acesta este
Dumnezeul nostru, in care aveam incredere ca ne va mantui"; sau ar fi
strigat la stanci si la munti sa cada peste ei si sa-i ascunda de fata Aceluia
care sade pe scaunul de domnie si de mania Mielului. Astfel noi credem ca
Dumnezeu a incercat pe copiii Sai, le-a incercat credinta, i-a pus la proba si
a vazut daca in ceasul incercarii vor da inapoi de la pozitia in care El
considera potrivit sa-i aseze; sau daca vor renunta la lumea aceasta si se vor
sprijini cu toata increderea pe Cuvantul lui Dumnezeu". (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter,
vol. 8, nr. 14, 13 nov. 1844). Simtamintele acelora care totusi credeau ca
Dumnezeu ii condusese in experienta prin care trecusera sunt exprimate in
cuvintele lui William Miller: "Daca ar fi sa traiesc din nou si sa am
aceleasi dovezi pe care le-am avut atunci, pentru a fi cinstit fata de Dumnezeu
si fata de oameni, as face tot ceea ce am facut". "Sper ca mi-am curatit
hainele de sangele sufletelor. Simt ca atat cat mi-a stat in putere, m-am
liberat de orice vina privind condamnarea lor". "Desi am fost
dezamagit de doua ori, scria acest barbat al lui Dumnezeu, nu sunt nici
doborat, nici descurajat... speranta mea in venirea lui Hristos este tot atat
de puternica ca si mai inainte. Am facut numai ceea ce, dupa ani de cercetare
solemna, am simtit ca este datoria mea solemna sa fac. Daca am gresit, a fost
din bunatate si iubire pentru semenii mei si din simtul datoriei fata de
Dumnezeu". "Un lucru stiu, n-am predicat nimic in afara de ceea ce am
crezut si Dumnezeu a fost cu mine; puterea Lui s-a manifestat in lucrare si s-a
facut mult bine." "Dupa toate probabilitatile, multe mii de oameni au
fost determinati sa studieze Scripturile datorita predicarii timpului venirii;
prin acest mijloc oamenii au fost impacati cu Dumnezeu prin credinta si
stropirea sangelui lui Hristos." (Bliss, pag. 256, 255, 277, 280, 281).
"N-am umblat niciodata dupa zambetele celor mandri, nici nu mi-am pierdut
curajul cand lumea se incrunta la mine. Acum nu voi cauta favoarea lor, nici nu
voi trece peste datoria mea pentru a le instiga ura. Nu-mi voi cere niciodata
viata din mainile lor si sper ca nici nu ma voi da inapoi de teama de a o
pierde, daca Dumnezeu in providenta Lui va randui asa". (J. White, Life of W. Miller, pag. 315). Dumnezeu nu a
parasit pe poporul Sau; Duhul Sau inca a ramas cu aceia care nu s-au grabit sa
respinga lumina pe care o primisera si sa condamne miscarea adventa. In Epistola
catre Evrei sunt cuvinte de incurajare si avertizare pentru cei incercati, care
au asteptat in aceasta criza: "Sa nu va parasiti dar increderea voastra,
pe care o asteapta o mare rasplatire! Caci aveti nevoie de rabdare, ca,
dupa ce ati implinit voia lui Dumnezeu, sa puteti capata ce v-a fost fagaduit.
"Inca putina, foarte putina vreme" si "Cel ce vine va veni si nu
va zabovi. Íi cel neprihanit va trai prin credinta; dar daca da inapoi,
sufletul Meu nu gaseste placere in el". Noi insa nu suntem din aceia care
dau inapoi ca sa se piarda, ci din aceia care au credinta pentru mantuirea
sufletului". (Evr. 10: 35-39). Ca acest indemn este adresat bisericii din
zilele din urma, se vede din cuvintele care arata apropierea venirii Domnului.
"Inca putina, foarte putina vreme si Cel ce vine va veni si nu va
zabovi". Se subintelege clar ca va fi o aparenta intarziere si ca Domnul
va parea ca zaboveste. Indemnul dat aici este in mod deosebit potrivit
experientei adventistilor de la data aceea. Oamenii carora li se adreseaza
aceste cuvinte erau in primejdia de a-si pierde credinta. Ei facusera voia lui
Dumnezeu, urmand calauzirea Duhului Sfant si a Cuvantului Sau; dar n-au inteles
planul Lui in experienta prin care au trecut, nici n-au putut sa discearna
calea dinaintea lor; de aceea au fost ispititi sa se indoiasca daca Dumnezeu
i-a condus cu adevarat. Pentru timpul acesta se aplicau cuvintele: "Cel
neprihanit va trai prin credinta". Cand marea lumina a "strigatului
de la miezul noptii" a stralucit pe calea lor si au vazut profetiile
desigilate si semnele care aratau ca venirea lui Hristos este aproape,
implinindu-se cu repeziciune, au mers prin vedere. Acum insa, coplesiti de
sperantele inselate, au ramas in picioare numai prin credinta in Dumnezeu si in
Cuvantul Sau. Lumea batjocoritoare spunea: "Ati fost amagiti. Renuntati la
credinta si spuneti ca miscarea adventa a fost de la Satana". Dar Cuvantul
lui Dumnezeu declara: "Dar daca da inapoi, sufletul Meu nu gaseste placere
in el". A renunta la credinta lor acum si a nega puterea Duhului Sfant
care insotise solia, ar fi insemnat sa dea inapoi spre pierzare. Ei au fost
incurajati la statornicie de cuvintele lui Pavel: "Sa nu va parasiti dar
increderea voastra... aveti nevoie de rabdare". "Inca putina, foarte
putina vreme si Cel ce vine va veni si nu va zabovi". Singura lor cale
sigura era sa mentina lumina pe care o primisera de la Dumnezeu, sa tina tare
la fagaduintele Lui, sa continue sa cerceteze Scripturile, sa astepte si sa
vegheze cu rabdare pentru a primi mai multa lumina.
